Iuliu Maniu și Corneliu Coposu, ultima întâlnire

Patriot, cinstit,  modest. N-a râvnit niciodată avere sau la funcții. Iuliu Maniu, născut pe data de 8 ianuarie 1873, a fost un luptător înfocat împotriva oricăror încercări de îngrădire a libertăţilor şi de instaurare a unor regimuri dictatoriale

Fostul prim ministru al României a murit în închisorile comuniste la vârsta de 80 de ani, trupul lui fiind târât pe scările temniței în crucea nopții pentru ca ceilalți deținuți să nu afle. Numai că zgomotul capului trosnit pe fiecare treaptă s-a auzit până în ultima celulă. Marele politician român a fost aruncat în groapa comună de la Sighet și nici până în ziua de astăzi nu i s-au găsit osemintele.

Corneliu Coposu, cel care i-a  stat alături de mic copil, relatează în  JURNALUL INTERZIS despre ultima întâlnire cu Iuliu Maniu, care a durat 5 minute, și despre procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu.

Iată ce spune Doina Alexandru în prefața cărții – “Despre jurnalul pierdut, confiscat, prigonit al lui Corneliu Coposu s-a vorbit mult. Prima dată am auzit despre el chiar de la domnul Coposu, care afirma că, deși Securitatea îi confiscase mii de pagini, tot ar fi avut material să scrie zece cărți, dar îi lipsea timpul. Mi-a povestit despre manuscrisele care au stat ascunse într-o valiză la un bun prieten: însemnări de jurnal, notații, fișe(…) După moartea lui Corneliu Coposu, surorile sale, doamnele Flavia Bălescu și Rodica Coposu, au păstrat ani de zile documentele, regretând și ele efortul minuțios și laborios al însemnărilor alcătuite timp de patru decenii de fratele lor, efort zădărnicit de confiscări la percheziții, de cenzură și urmărire perpetuă.(…) Dintr-o pagină introductivă a unui manuscris definitivat în 1978 și depus la Arhivele Statului. semnată olograf, Corneliu Coposu își expune calitatea de martor ocular al evenimentelor consemnate, subliniind caracterul documentar, obiectiv al relatărilor, fără interpretări sau comentarii: <<Dacă relatările vor putea servi cercetătorului de mâine la reconstituirea și elucidarea obiectivă a unor evenimente istorice necunoscute în amănunte, unilateral cunoscute sau eronat interpretate, din lipsă de material documentar, autorul lor va avea satisfacția de a-și fi făcut o datorie cetățenească >>

Iată deci, că, în cele din urmă, Corneliu Coposu și-a îndeplinit postum și această ultimă datorie cetățenească față de statul care i-a oferit doar 33 de ani de libertate, l-a aruncat 17 ani în temnițe și domiciliu forțat, iar pe mentorul său iubit, artizanul Unirii, l-a judecat la vîrsta de 75 de ani, condamnându-l la 104 ani de închisoare și arucându-i osemintele, pentru vecie, la groapa comună din cimitirul săracilor din Sighet “

JURNAL INTERZIS, Corneliu Coposu: Ultima convorbire cu Maniu

Cea din urmă convorbire cu Maniu am avut-o în vara târzie ( septembrie) a anului 1947, în pușcăria de la Malmaison (Calea Plevnei) în care Maniu, arestat de două luni, era reținut în celula nr. 2, iar eu, transferat de la închisoarea din subsolul Ministerului de Interne la Malmaison, pentru completarea cercetărilor pe linie de relații cu străinii, ocupam celula nr.4.

Imediat după masa de prânz, era de serviciu pe culoar un agent curajos, din vechea gardă, căruia îi făcusem în trecut câteva servicii, pentru care îmi era recunoscător, și care bănuiesc că nu era prea devotat noului regim. Acesta, după ce și-a luat măsuri de asigurare împotriva unui pericol potențial, mi-a deschis discret celula și m-a introdus în celula lui Maniu.

Surprins, Maniu m-a întrebat de sănătate, de situația unor apropiați ai lui, înrudiți și prieteni politici, mi-a spus cu sobrietate, dar destul de senin și resemnat, că dânsul probabil că nu va supraviețui închisorii care i se pregătește cu certitudine ( era înainte de proces), dar că, “până la urmă, dreptatea va birui, iar voi, cei tineri, să aveți grijă să restabiliți adevărul asupra faptelor noastre, izvorâte din sentimental datoriei față de patrie, pentru viitorime.“

Probabil că păstra o amintire dezagreabilă din anchetarea sa de către secretarul general al Ministerului de Interne, Avram Bunaciu, deoarece înainte de despărțire mi-a spus că Bunaciu trebuie aspru pedepsit pentru abuzurile lui. Apoi m-a rugat ca, dacă el nu va mai fi, iar eu voi supraviețui, să mă consider obigat “moralmente “ să depun stăruințe pentru aducerea la îndeplinire a testamentului lăsat de Titulescu ( despre care știam).

Această scurtă întâlnire clandestină – cea din urmă- a durat cam cinci minute, după care gardianul omenos ( Hînsa) m-a condus la locul meu 9 celula nr 4), zăvorând grijului amândouă celulele.

Înserez aici spusele lui Maniu, considerându-le ca având aspect testamentar.

Procesul Pătrășcanu

Septembrie 1953

Sunt încărcat, cu ritualul îndatinat(ochelari negri, cătușe) într-o mașină și escortat la București, și depus (cu toate formele de rigoare) la Malmaison.

A doua zi începe ancheta condusă de un “procuror“ ( numit tovarășul procuror Moraru).

Obiectul anchetei: trădarea lui Lucrețiu Pătrășcanu (“Ți-a fost prieten și complice; l-ați introdus în partid ca să ne dărâme din interior!“ ).El, “banditul care a pregătit complotul în înțelegere cu voi, cu Maniu, cu fostul Rege, contra puterii politice, cu scopul de a restabili regimul burghezo-moșieresc și de a lichida conducerea statului, cu americanii“.

Sunt întrebat ce legătură am avut cu Pătrășcanu. Răspund despre natura relațiilor noastre, despre permanentele discuții contradictorii de pe poziții de adversitate politică. Amănuntele despre întâlnirile cu Maniu, la mine acasă, despre cheia apartamentului meu, pe care i-o dădusem pentru a putea intra înainte de sosirea noastră, despre discuții legate de pregătirea loviturii de stat.

Mă feresc să amintesc ceva despre confidențele lui legate de semnarea armistițiului. Procurorul se declară nemulțumit de răspunsuri. El vrea să declar că între Pătrășcanu și Maniu era o înțelegere și, de asemenea, între Pătrășcanu și Rege o “înțelegere criminală”.

Neg. Sunt trimis la carceră.

Se reia interogatoriul. De data asta asistă, cu intervenții brutale “tovarășul colonel procurer șef Șoltuz ( probabil nume fals)“. După trei zile de interogatoriu din ce în ce mai amenințător, sunt trimis la “manej“. O sală goală în care un individ cu cap lombrozian, ochi aproape albi, figură și gesturi de brută, cu un bici în mână îmi poruncește, într-o românească stricată, cu intonație slavă, să alerg în jurul camerei. Refuz. Începe să mă plesnească cu biciul. După vreo zece lovituri peste cap și spate, mă prăbușesc. Sunt lăsat acolo câteva ceasuri. Bonta revine însoțit de un alt individ, cu cizme, haine de piele, cu un baston. Mi se poruncește să alerg. Refuz din nou. Alte lovituri de bâtă și de baston. După un sfert de ceas sunt abandonat, întins pe pavement.

Ziua următoare sunt dus la “tovarășul procuror Mișu “, care simulând amabilitate, începe să mă întrebe despre: Kofler Remus, Alexandru Ștefănescu, Belu Zilber, Torossian, Lena Constante. Declarații despre fiecare în parte. Se revine la Pătrășcanu. “Noi vrem dovezi despre trădarea lui. Dacă recunoști, îți ușurezi situația. Eu am dat ordin să nu fii bătut, garantând că vei spune adevărul. Cu sau fără mărturisirea dumitale, soarta lui Pătrășcanu e pecetluită“. Mi se schițează un model de declarație prin care trebuia să recunosc că Maniu era în legături clandestine cu grupul trădător al lui Pătrășcanu, că puseseră împreună la cale  răsturnarea guvernului și readucerea Regelui în țară. Refuz să dau o asemnea declarație, calificând drept fantezii aceste învinuiri. Sunt trimis la carceră. În camera vecină este Camil Demetrescu. Îi recunosc vocea când cere să fie dus la closet.

Ziua următoare, 22 septembrie, mă anchetează din nou procurorul Morar. Îmi arată niște declarații spunându-mi:

“ Uită aici, Zilver(sic!) și nevasta lui Pătrășcanu au recunoscut acuzațiile. Ele sunt confirmate prin declarațiile complicelor din rândurile voastre. Mocsony- Styrcea, Radu Niculescu –Buzești, pogoneanu, Camil Demetrecu. Gândește-te bine, căci e păcat să-ți lași oasele aici pentru niște trădători. Dumneata nu ești în cauză. Mărturisește, până nu-i prea târziu!“ Explic procurorului că nu pot scrie afirmații mincinoase, orice s-ar întâmpla. În replica mă trezesc cu o înjurătură și cu capul izbit de zidul din spatele scaunului.

“Poate că după o << baie bună>> te vei răzgândi“. În drum spre celulă, mă pregătesc pentru o << baia bună>> : bătaie, în baie, cu cearceaful ud și cu saci de nisip.

( Fragment din Jurnalul interzis, Corneliu Coposu, editura Vremea, 2014, ediție îngrijită de Doina Alexandru)

You may also like...

1 Response

  1. Stefan Caliga spune:

    Multumesc !
    Corneliu Coposu a fost un om exceptional ! Printre altele… ma refer si la memoria lui extraordinara. Eu am avut in mai multe randuri ocazia minunata de a-i fi aproape in epoca „Scolilor de vara” de la Brasov ori din alte locuri din Tara.
    „Seniorul” era un povestitor innascut si reusea sa descrie intr-un mod extraordinar intamplari petrecute cu zeci de ani in urma. Descrierile sale ajungeau pana la amanunte care de obicei se trec cu vederea… el descria locuri, povestea momente de viata ori reproducea dialogurile purtate de el ori de alte personalitati. Corneliu Coposu facea aceste lucruri in mod natural, naratiunea sa „curgea” intr-un mod firesc, auditoriul sau era la fel de tacut precum crestinul in fata amvonului. Mie, ca istoric, imi erau familiare multe dintre personalitatile evocate… altii insa se chinuiau sa „descifreze” multe dintre aspectele evocate. Tonalitatile folosite de regretatul Corneliu Coposu erau atat de frumoase incat aveai senzatia ca asculti o muzica buna si calda ! In unele momente intervenea si regretatul Ion Diaconescu cu completari si uneori cu glume. Clipele treceau repede… mult prea repede!
    Stau adeseori si reflectez asupra soartei acestui nefericit popor roman si cateodata ma ingrozesc… caci unul dintre pacatele romanilor este acela ca isi descopera marile personalitati abia atunci cand ele trec in nefiinta… Tot asa au pacatuit romanii si dupa Revolutie in vremurile cand isi bateau joc de personalitatile ramase in viata ori isi „alergau” Regele pe soselele Tarii. Acestea sunt fapte si nu vorbe… Probabil ca ne meritam soarta! Poate generatiile ce vin vor fi mai senine si mai interesate de adevar… Ramane insa acest „poate” care este extrem de dureros!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

CLOSE