Primul steag românesc pe Primăria din Cernăuți a fost pus după 174 de ani de către Ilie Lazăr și Nicoară. Entuziasmul românilor când au văzut fâlfâind tricolorul pe Primărie a fost de nedescris

Ilie Lazăr s-a născut la Giulești, în Maramureș, în 1895, părinții săi fiind descendenții unor vechi familii românești din mica nobilime. Bunicul său, Vasile Lazăr, preot și licențiat în drept, fost protopop al Sighetului, descindea din șapte generații de preoți. A crescut în tradițiile românești și ideile românismului pe care nu le-a abandonat niciodată, în ciuda persecuțiilor și anilor de închisoare de mai târziu. Liceul îl face la Sighet și Lugoj, unde intră în societatea aleșilor oameni de cultură români din acest oraș. Academia de drept o face la Sighet și la Cluj, unde este nevoit să se transfere din cauza șovinismului profesorilor unguri, care îl vedeau ca și ?agitator? pe acest tânăr care organiza serate și consfătuiri la care vorbea despre drepturile românilor și distribuia broșuri editate de asociația ASTRA. Odată l-a căutat un curier din partea unchiului său care l-a sfătuit să plece din județ, deoarece urma să fie arestat. A plecat la Lugoj pentru câteva luni și apoi a continuat studiile la Cluj.

Între timp este înrolat în armata austro-ungară, el alegând regimentul 8 infanterie honvezi de la Lugoj, pentru a sta cât mai mult în acel mediu curat românesc. Până și soldații și ofițerii de rezervă ai regimentului erau 80% români, iar propaganda continuă, mai pe ascuns, mai pe față, pentru cauza românească, în special prin intermediul ceaiurilor dansante, corurilor organizate și altele, era una din principalele activități ale lui Ilie Lazăr. Ca o curiozitate, aici îl va cunoaște bine și chiar îl va avea în subordine pe Petru Groza. Mai târziu, când Petru Groza va conduce fi printre cei ce conduceau țara, nu îi va fi deloc ușor lui Ilie Lazăr.

Prima oară a ajuns pe frontul galițian, fiind în prima linie la 10 iunie 1916, în timpul ofensivei Brusilov, chiar în locul în care s-a rupt frontul. Compania în care era comandant de pluton a rămas cu 27 de oameni din 184, el singurul ofițer în viață, grav rănit la ambele picioare cu gloanțe dum-dum. A mai reușit să fugă și să se târască urmărit de cazaci vreo doi kilometri după care a căzut la pământ. Salvarea i-a venit de la prietenul său Maxim Radovan, care și el împușcat în piept, a reușit să oprească o căruță care să-l ducă în spatele frontului prăbușit. Trenul cu răniți se întorcea prin Sighet, a reușit să-și anunțe rudele care l-au așteptat în gară și unchiul său, Alexandru Lazăr, fost președinte de tribunal, însoțit de doi medici militari, îl iau aproape cu forța din tren și-l duc la spital, salvându-i picioarele sau chiar viața, cel stâng învinețindu-se și Ilie având dureri îngrozitoare. Ulterior este mutat la spitalul din Gyor, apoi prin intervenția episcopului la cel din Lugoj, apoi la Szeghedin. Ulterior este trimis la regimentul său pe perioada convalescenței. Dar și aici își continuă activitatea de propagandă românească, astfel că este retrimis pe front incomplet vindecat, cumva trebuia să i se închidă gura, ca și în cazul lui Iuliu Maniu, care a fost trimis pe front ca simplu soldat.

În cazul acestui rebel față de regimul austro-ungar, până și a doua plecare pe front a trebuit să fie marcată de evenimente. În Oroshaza, (în preajma intrării României în război, toate regimentele românești fuseseră mutate în Austria sau în Ungaria, cât mai departe de Ardeal) se țin discursuri în piața publică de către conducătorii regimentului în ungurește și germană, neînțelese de cei 90% soldați români. După ce compania pornește spre gară, orchestra începe să cânte ceardașuri ungurești, dar sublocotenentul Ilie Lazăr oprește muzică și ordonă soldaților să cânte ?Când de acasă noi plecăm?, o cântare ostășească românească, pe patru voci. Comandantul companiei, sublocotenentul Buckwald Odon, le interzice soldaților să cânte olahul, adică românește, în limba valahilor. Ilie Lazăr nu cedează, Buckwald îl face agitator și lovește pe un soldat român, pe fruntașul Ilie Laz cu piciorul în burtă, Ilie Lazăr îl pune la punct, Buckwald îl face trădător, Lazăr se năpustește cu baioneta scoasă la el, alții îi despart, soldații români gata să sară și ei. Ofițerii unguri dispar, Ilie duce compania în gară și o aliniază pe peron, unde se încing dansuri și jocuri românești. Un ofițer român apare în gară și îi spune că în oraș s-a împrăștiat vestea că ?compania Ilie Lazăr s-a răsculat?. Apar ofițerii unguri din garnizoană, se parlamentează îndelung, până la urmă pleacă pe front. Pe front ajunge și la judecata Consiliului de Război de la Stray, pentru lovirea unui ofițer în fața soldaților. Treismuth Joseph i-a ordonat unui soldat român ceva și acesta nu a știut să-i răspundă în ungurește, la care acesta l-a înjurat ceva de genul ?D-zeul vostru de valahi?, Ilie Lazăr i-a cerut socoteală, acesta i-a făcut trădători și Lazăr i-a ars o palmă solidă în fața trupei. A fost trimis cu acte în regulă la judecată, s-a apărat singur vorbind timp de trei ore, dar primește o pedeapsă cu închisoarea de trei luni, dar care ar urma să fie executată după război. Plin de amărăciune, în amintirile sale lăsate ascunse pe la rude și publicate abia în anul 2000, Ilie Lazăr se întreabă dacă nu cumva cele trei luni de închisoare sunt cuprinse printr-o înțelegere dintre Petru Groza și unguri în cei 17 de ani grei care i-a executat sub comuniști.

După căderea și disoluția frontului rusesc și pacea de la Brest Litovsk, Ilie Lazăr face parte din trupele de menținere a ordinii în județul Tulcin, regiunea Troscianetz ? Podoslki. Aici a aflat de unirea Basarabiei cu România, tot aici, prin septembrie, a început să-și pregătească dezertarea din armata austro-ungară. Erau complet izolați, germanii ocupaseră toate punctele cheie de cale ferată. Dar Ilie Lazăr nu dorea să dezerteze singur, ci împreună cu întreaga lui companie, care erau toți români afară de un sergent și de croitorul companiei. Și nu numai să dezerteze, dar să ducă compania și să se predea cu ea armatei române, cât mai aproape de Basarabia. A început pregătirea prin discuții nocturne cu gradații, apoi și cu soldații. Pregătirea a durat vreo două săptămâni, dar toți au fost de acord cu planul lui Ilie Lazăr.

Când a sosit momentul, la ora 12 noapte, Ilie Lazăr a dat alarma la companie, apoi într-o jumătate de oră au urcat cu toții în cele trei vagoane trase de o locomotivă care îi aștepta în gară. Lazăr mituise cu 27 puzi de grâu un mecanic și doi angajați la căile ferate ucraineni ca să-i ducă până la Moghilev. Trenul s-a strecurat pe tăcute din gară. Dimineața erau la Vaniarka, apoi la Smerinka, dar de acolo sunt dirijați de comandantul german al gării spre Kiev. Lazăr insistă, mituiește pe unul și pe altul, îi forțează pe cei trei ucraineni care conduceau garnitura să continue drumul, deși ei nu doreau să meargă mai departe, în sfârșit pleacă spre Moghilev. Aici gara e plină de gărzi civile care, văzându-i pe români înarmați, încearcă să-i dezarmeze. Ilie Lazăr coboară din tren împreună cu cinci gradați înarmați, având asupra lor și grenade. Îi anunță că sunt români și merg până unde vor întâlni armata română, iar dacă se va trage în tren după plecarea garniturii, va opri, vor coborî, vor înconjura orașul și îi va da foc. Gărzile ucrainene cedează și îi lasă să plece, în curând vor ajunge la Noua Suliță, la frontiera Bucovinei unde coboară. Soldații votează și acceptă propunerea lui Lazăr de a merge la Cernăuți, un marș de câteva ore, pentru că de acolo le va fi mai ușor să se întoarcă acasă în Ardeal, majoritatea soldaților fiind bănățeni.

Ajung în piața din Chișinău, aflând că orașul este ocupat la periferii și cazărmi de circa șapte sute de ucraineni înarmați veniți din Colomeea, Stanislau și Gniatin, în ideea de a realiza Ucraina Mare până la Siret. Ilie Lazăr își ține compania aproape când de el se apropie profesorul Sextil Pușcariu care se prezintă și le cere ajutorul până la sosirea armatei române împotriva ucrainenilor care au intrat în Casa Națională, au jefuit totul și pe fruntașii români vor să-i captureze și să-i ducă ostateci. Chiar și Iancu Flondor este ascuns la Mitropolie. Avioanele românești au aruncat manifeste în care spuneau că în patruzeci și opt de ore armata română va intra în oraș, respectiv divizia a 7-a a generalului Zadik. Ilie Lazăr se pune fără discuție la dispoziția fruntașilor români pentru a salva orașul, deși sunt depășiți în proporție de peste patru la unu. Lazăr pune la punct un plan, îi cere profesorului Sextil Pușcariu să-i aducă câțiva ofițeri români ce s-ar găsi prin oraș, care să-l ajute să deplaseze trupa pe străzile laterale în grupuri mici, într-un loc ca și o sală mare, unde să poată fi organizați și gata de intervenție, urmând să protejeze clădirile centrale și pe fruntașii români ce stăteau ascunși. Au sosit împreună cu Sextil Pușcariu locotenentul Stan, domnul Nicoară, frații Micinski și încă câțiva care au preluat grup după grup ducându-i la locul care va fi baza lor de acțiune.

Vestea apariției românilor în uniforme austriece, înarmați și organizați, s-a răspândit ca fulgerul, punându-i pe ucraineni pe jar. Dar jafurile lor s-au limitat la zonele periferice, neîndrăznind să se apropie de zona centrală pe care românii începeau să o controleze. În acea noapte au încărcat tot ce au putut, au stins luminile și au fugit în noapte cu ce pradă au reușit să ia. După aceea, până la sosirea armatei române, singura forță armată care va proteja viața și avutul cetățenilor din Cernăuți vor fi soldații din compania Ilie Lazăr. Încă de a doua zi, s-a trecut la ?preluarea imperiului? în Cernăuți. Iancu Flondor, împreună cu Ilie Lazăr și alți ofițeri români, au urcat într-o mașină, Ilie Lazăr călare pe motor cu steagul românesc în mână, și au înlocuit străinii cu români în toate clădirile oficiale, punând și santinele române. Tribunalul, Poliția, Primăria, Jandarmeria, toate au ajuns sub conducere românească. În locul generalului de jandarmi Fischer, mare asupritor de români, a și împușcat mai mulți în timpul mandatului său. În locul lui a fost pus locotenentul Dan. Fischer tremura de spaimă și îi promitea baronului Iancu Flondor supunere desăvârșită în limba germană.

Primul steag românesc pe Primăria din Cernăuți a fost pus după 174 de ani de către Ilie Lazăr și Nicoară. Entuziasmul românilor când au văzut fâlfâind tricolorul pe Primărie a fost de nedescris.

Apoi, Flondor, Lazăr și cei câțiva ofițeri au parcurs cu mașina cei 50-60 de kilometri spre sud, la generalul Zadik. Sunt întâmpinați de acesta și șeful lui de stat major, locotenent-colonelul Rovinaru într-o mică gară. Lazăr și Flondor îi invită să intre cât mai repede în oraș, deoarece populația este nerăbdătoare și mai există încă pericolul să fie atacați de ucraineni, dacă se vor întoarce cu forțe sporite și mai bine organizate. Generalul Zadik îi primește frățește, spunându-le că va intra în 14 ore în oraș, deoarece înaintarea trebuie făcută metodic, pentru a preîntâmpina surprizele.

Au revenit în oraș, a doua zi populația s-a strâns să întâmpina armata română, dar regimentul 29 Dorohoi condus de colonelul Gheorghiu s-a oprit la Ceahor, o suburbie a Cerbnăuților. Abia în ziua următoare a intrat cu forțe masive armata română în Cernăuți. Ilie Lazăr este invitat în mașina generalului Zadik alături de lt-col Rovinaru. Ajunși în piața din fața Casei Naționale, sunt întâmpinați cu urale și imnuri, cu o ploaie de flori de aproape întreaga populație a orașului. Generalul Zadik este luat pe sus în urale și este dus în interiorul arhiplin, unde așteptau intelectualii români bucovineni în înaltă ținută. La prezidiu, Iancu Flondor îl îmbrățișează pe general în uralele mulțimii spunându-i: ?Să-mi dați voie, domnule general, să vă îmbrățișez ca pe un frate dulce de care am fost despărțit 174 de ani!?.

Așa a fost intrarea trupelor române în Cernăuți, așa s-a ridicat primul steag românesc pe primăria din Cernăuți, de către Ilie Lazăr, la fel cum mai târziu, un alt mare patriot român, Gheorghe Ghimpu, fratele lui Mihai Ghimpu, mort în mod suspect într-un accident de circulație în anul 2000, va ridica primul steag românesc înlocuindu-l pe cel sovietic după mai bine de patruzeci de ani pe primăria din Chișinău, la 27 aprilie 1990.

Bibliografie: 
Ilie Lazăr, Amintiri, Fundația Academia Civică, 2000
Mihai Dăncuș, Gheorghe Todincă, Unirea Maramureșului cu țara, Muzeul Maramureșului, 2008
Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, Editura Gutinul, Baia Mare  

Integral pe memoria.ro