Cum distrugi un popor

Figura lui m-a urmărit o vreme. Stătea în picioare pe rândul din fața mea, în avionul Barcelona-București. O aeronavă cu 160 de locuri, multe dintre ele ocupate de români care se întorceau în țară de Paști, după multe luni de muncă grea.

Băiețelul de vreo 9 – 10 ani avea cam aceeași expresie pe care o mai văzusem la fetița din Siria care își ridicase mâinile, semn că se preda, în fața unui aparat de fotografiat.

Privirea băiețelului, maturizat înainte de vreme, aducea cu frica din ochii fetiței care părea că se uită la țeava unui pistol.

Abia în momentul aterizării, băiatul s-a însuflețit. Avea brusc un zâmbet de copil fără griji, jovial. Discuta cu fratele lui mai mare, într-o spaniolă care părea limba lui maternă – sin trabajo, estamos de vacaciones (fără muncă, suntem în vacanță). În dialog intervine și mama, tot în spaniolă.

La un moment dat îl aud pe baiat amuzându-se la gândul că rudele n-o să-l mai recunoască și o să întrebe – „cine este acesta”? Au fost singurele cuvinte pe care le-a spus în română.

Uneori poți înțelege prin ce trec adulții, privindu-i pe copiii lor. În privirea băiatului din fața mea mi se părea că văd miile de ore de muncă, și nu ușoară, ale mamei lui. Se vedea drumul greu, sinuos, al mamei, laolaltă cu băieții ei.

Acesta este doar un crâmpei din viața celor 160 de persoane care își povesteau problemele colegilor de călătorie cu bucuria că cineva vrea să-i asculte. Sau să-i înțeleagă.

Un avion, sute de povești

La un moment dat personalul din avion ne informează ca este nevoie de un medic. Uneia din tinerele cu care vorbisem la check-in i se făcuse rău. Băiatul ei de 6 ani îmi spusese că știe să vorbească în spaniolă, catalană și română. Am aflat de la stewardesa, o jumătate de oră mai tîrziu, că avea o boală destul de gravă, ceea ce o determinase pe aceasta să exclame – „nu o văd prea bine”.

Peste drum, lângă prietenii mei, un alt băiețel răspundea în spaniolă la întrebările puse în limba română de părinții lui, care aminteau de profesorii din liceu. Poate asta și fuseseră înainte de plecarea din țară.

Dar poate cea mai dramatică poveste de viață este cea a vecinelor mele din avion, una dintre ele bănuia că este suspectă de cancer după ce farmacista a întrebat-o dacă medicamentele pe care le vrea sunt pentru cineva cu această boală. Nu avea, însă, bani pentru analize și tratament. Ce-și dorea însă cel mai mult era să reușească să strângă 5000 de euro pentru părinții ei, care începuseră să se îmbolnăvească. Lucra la un hotel unde fusese recomandată în urmă cu 12 ani de o rudă. Spunea că româncele sunt bine privite pentru că muncesc mult, nu-și iau liber, stau și peste program.

Aproape toate, însă, își urau angajatorii. Spuneau că se purtau cu ele ca și cu sclavii. Visau să se întoarcă acasă din pribegie la un moment dat.

Studiindu-le fețele multora dintre ele, mă gândeam cum au plecat în urmă cu 10 – 11 – 12 ani, cum gândeau, cum arătau, cum s-au transformat. Câte au suportat, multe dintre ele – muncă grea, agresiuni verbale și fizice, hărțuiri sexuale și poate chiar violuri.

Însă și mai dramatic este ceea ce se întâmplă cu copiii lor care nu au nici ei o viață ușoară la școală, sunt la rândul lor  jigniți sau umiliți. Iar aici nu este vorba despre o telenovelă, fie ea și cu Jennifer Lopez, în care un milionar se îndrăgostește de o femeie săracă, ci de o realitate cruntă.

Dramatic este, în același timp, și pentru țara aceasta, care și-a alungat până și copiii.

Sunt doar niște crâmpeie de viață. Nu știu dacă sunt excepții sau este vorba despre un fenomen. Poate că spre norocul tuturor nu este așa. Dar dacă este? Cine îi mai salvează pe acești copii? Sau pe aceste femei?

O singură cursă, o singură destinație, sute de povești. Dar dacă facem un exercițiu de imaginație, o să găsim aceleași suferințe și în alte curse din alte orașe din Spania sau Italia. Desigur, foarte mulți români și-au găsit salvarea în străinătate, un nivel de trai mai bun pentru ei și pentru copiii lor. Sunt mii, poate zeci de mii, de medici, ingineri, IT-iși, care au salarii pe care în România nici nu le visau, condiții care în România nu vor exista nici în următoarele decenii, și un viitor bun pentru copiii lor. Însă pentru cei care au plecat pentru munci grele, pe care nu le mai fac prea mulți în Europa, este dramatic.

Iată de ce cred că cei care au furat România în ultimii 30 de ani, cei care și-au bătut joc de acest popor, cei care s-au îmbogățit în funcții publice direcționând banii strânși de la cetățeni în propriile buzunare, cei care s-au iubit pe ei, în detrimentul celor care i-au trimis acolo, ar trebui să tacă. Definitiv. Pentru că au distrus o țară, care n-a fost în război ca Siria, decât cu proprii conducători, dar care este după Siria pe locul 2 în lume la numărul de imigranți. Iar acest lucru spune totul despre ei, despre cei care au alungat peste 4 milioane de români, despre cei care au alungat până și copiii.

Text scris în 2017

 

 

You may also like...

1 Response

  1. Stefan Caliga spune:

    Aceasta Tzara numita Romania pare a purta un greu blestem…
    Nu stim „Cine?” ne-a blestemat…
    Nu stim si nici macar nu banuim pentru care fapte vom fi fost anatemizati…
    Stim in schimb ca ne pleaca copiii departe si ca ne mor batranii un pic cam prea devreme…
    De multe ori ne gandim ca Bunul Dumnezeu si-a intors Fatza Sa de la noi…
    Ce-i de facut?!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

CLOSE