„Tatăl” – povestea unui amurg, sub care freamătă iubirea

Text și foto Mădălina Firănescu

„Dar eu, eu cine sunt?” Această întrebare rezumă spaima și alienarea lui André, bătrânul protagonist al piesei „Tatăl”, de Florian Zeller, personaj interpretat magistral de un Victor Rebengiuc aflat la final de drum artistic, dar deja nemurit în sufletele spectatorilor. Pierdut în ceața unei minți atinse de demență senilă, André caută cu disperare să-și păstreze luciditatea, se agață de amintiri, de indicii, încearcă să mascheze rateurile memoriei prin glume și adaptări ad-hoc de discurs, iar singura sa armă în această luptă cu sine și cu ceilalți, în afara bastonului fluturat amenințător, rămâne ceasul de mână, de care e atașat obsesiv. Fiindcă pare singurul reper inamovibil într-un haos de întâmplări și emoții scăpate de sub control.

Azvârlit fără menajamente în labirintul minții lui André, publicul se simte la fel de derutat și de intrigat ca și eroul piesei. Brusc, fiica devotată, Anne (Ana Ioana Macaria), e înlocuită de o necunoscută, ginerele ostil e când Antoine (Cătălin Babliuc), când Pierre (Constantin Dogioiu), infirmierei dragălașe Laura (Maria Veronica Vârlan) îi ia locul o indiferentă (Oana Tudor), iar casa familiară, plină de mobile, se transformă într-un loc minimalist, înfricoșător, anticamera teribilei camere de azil unde-și va aștepta sfârșitul. Nimic nu mai e ce era, scena vieții se mișcă amețitor, laolaltă cu caruselul ingenios gândit de scenografa Carmencita Brojboiu, iar bietul André nu poate face față vârtejului schimbărilor, în ciuda zbaterilor sale. El singur pare neschimbat, sau încearcă să pară, pretinzându-se stăpân pe propria gândire, pe propriile decizii, ba chiar și pe propriile mișcări, ca dovadă genuflexiunile făcute cu ușurință în fața lui Antoine, iar apoi sprintenul step executat pentru impresionarea Laurei. Aceste probe de agilitate, remarcabile pentru un nonagenar, stârnesc deopotrivă zâmbete înduioșate și lacrimi în sală.

 

 

În contrast cu o formă fizică acceptabilă, degradarea accelerată a minții personajului, văzută din perspectiva lui, și nu a anturajului, este înspăimântătoare. Din cotloanele întunecate ale creierului țâșnesc temeri închipuite – cum că infirmiera i-a furat ceasul, uneltiri odioase – precum cea privind dorința Annei de a-și însuși casa lui, fantasme cumplite, care-i chinuie atât pe André, cât și pe fiica sa. Până într-acolo încât, trecând peste devotamentul admirabil cu care l-a înconjurat, ea cedează sugestiei partenerului de viață și-și duce tatăl la azil. Eliberându-și viața, dar împovărându-și conștiința.

Șocante în acest calvar al deteriorării psihice imuabile, replica dușmănoasă „Cât mai ai de gând să plictisești lumea?”, aruncată de Antoine/Pierre, apoi loviturile umilitoare administrate de tânăr vârstnicului, ca și scena sufocării lui André cu perna, de către propria fiică, duc compasiunea și indignarea publicului la cote maxime. Și chiar dacă, în cazul Annei, e vorba doar de imaginație, de răbufnirea onirică a exasperării acumulate, asemănarea cu scena similară din tulburătorul film „Amour” de Michael Haneke, în care eroul își ucide soția dementă în același fel, e izbitoare. În ambele povești, în spatele unui gest inacceptabil și crud stă o infinită milă, amestecată cu iubire, neputință și disperare.

Sfârșitul lui André nu este însă conturat precis de o crimă, ci lăsat să se întrevadă de replica asistentei din azil: „O să treacă, nici nu știți ce repede o să treacă!” Chinul nu îi e curmat de o intervenție radicală, ci e lăsat să se deruleze sfâșietor, traversând regresiunea spre vârsta infantilă și aducând cu ea dorul de mamă, mămica invocată ca protector și salvator în fața tuturor spaimelor. Însă, din păcate, mersul dureros al vieții nici mama, nici plânsul nu-l pot stăvili.

În toată această suferință, există cumva și un fir de speranță, ce însoțește discret, dar viguros întreg declinul: dragostea poate ține piept bolii, până spre final. E vorba de dragostea lui André pentru fiica dispărută prematur, Elise, cea de care-și amintește permanent, cu intensă duioșie, chiar dacă episodul accidentului mortal i s-a șters din minte. De Elise vorbește entuziast, pe ea o vede în figurile feminine agreabile și despre ea va întreba până în pragul degradării ultime. Mesajul lui Florian Zeller este limpede: iubirea, fie ea paternă sau de orice fel, e ultima redută a sufletului și rațiunii umane.

În inspirata regie a lui Cristi Juncu, „Tatăl” este povestea unui amurg pentru care nimeni nu e pregătit și căruia nu i te poți sustrage. Victor Rebengiuc este copleșitor în rolul lui André, iar mai tinerii săi colegi de scenă reușesc să completeze și reliefeze portretul personajului central, beneficiind pe rând de strălucirea maestrului proiectată asupra lor.

Adevăratul scop al tragediei, scria eseistul Alain de Botton în cartea „O educație emoțională”, referindu-se la operele Greciei antice, dar vizând de fapt această specie a genului dramatic, în general, „nu este să ne învețe cum să fim buni cu personajele ficționale, ci să ne încurajeze să aplicăm o perspectivă complexă asupra celor din jurul nostru și, în momente cruciale, asupra noastră”. Este ceea ce reușește deplin piesa „Tatăl”, obligându-și spectatorii să-și măsoare și poate să-și depășească în propria viață limitele empatiei și curajului.

Mădălina Firănescu este filolog de formație și jurnalist din vocație, slujind presa scrisă de 32 de ani. Inițiată în tainele muzicii și baletului, le-a rămas devotată, iubindu-le deopotrivă cu cărțile și cu sportul.   

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

CLOSE