Un articol de Irina Zamfir
Ca orice român pasionat de istoria țării lui, m-am uitat la sezonul 2 din „Ascensiunea Imperiilor: Otomanii”, apărut pe Netflix.
Merită? Eu zic că da.
Serialul, încadrat la genul docu-dramă, urmărește, în primul sezon, căderea Constantinopolului și se continuă, apoi, cu povestea renumitului conflict, din 1462, dintre Vlad Țepeș și Mehmed (de fapt, Mahomed al II-lea). O poveste înșiruită de-a lungul a șase episoade, unde abordarea documentară serioasă se întrepătrunde, atât de natural, cu valența artistică a filmului. Decorul, costumele, dar și personajele – toate au fost bine alese. Naratorul, în limba română, este chiar Marcel Iureș. Ce voce mai potrivită puteau găsi?! Povestitorul, în limba engleză, este Charles Dance, ce a avut un rol spectaculos în filmul “Dracula: Povestea nespusă”. Deci, din nou, cei de la Netflix au făcut o treabă foarte bună.
Povestea, însă, mi se pare nedreaptă.
Dacă dai la o parte perdeaua formată de factorul “wow” al producției și cauți miezul șirului dramaticelor evenimente, descoperi că ceea ce îl împinge, real, pe Vlad Țepeș, să îl “ademenească” pe Mehmed într-o confruntare, este răzbunarea. Cu toate că, de mici copii suntem expuși unei istorii povestite în stil Sergiu Nicolaescu, unde domnitorii, voievozii, conducătorii noștri (ridicați, de cele mai multe ori, la rang de aproape sfinți) luptă întotdeauna pentru țară, nu pentru propriile interesele și orgoliu, cum este cazul lui Vlad Țepeș, în viziunea turcilor. Tot de mici am învățat că adevărul este mereu undeva la mijloc.
Personajul Vlad Drăculea este ilustrat, în film, drept prințul medieval întunecat, un prinț gotic veridic, crud, un strateg militar fenomenal, cu adevărat neînfricat. Rolul este interpretat de actorul Daniel Nuţă,
care nu doar că arată exact cum ți-l imaginezi pe Vlad Țepeș, dar este și credibil, convingător în actul său artistic (deși, la început, mi s-a părut poate prea delicat pentru un asemenea personaj întunecat).
Din serial, înțeleg că Vlad se lupta determinat de propria poftă de putere, pentru că așa funcționa, pe atunci, mecanismul puterii. Ca fiu al tatălui său, Vlad Dracul, nu putea decât să îi calce pe urme. Voia, așadar, să preia moștenirea lăsată, Valahia era dreptul lui.
Este, totuși, important de observat faptul că serialul îi dă, în sfârșit, o nouă dimensiune lui Vlad Țepeș, după o perioadă foaaarte lungă, în care a fost redus doar la imaginea caraghioasă de vampir a personajului Dracula. Protagonist al acestei serii, Vlad este, acum, ecranizat ca “un om mare”, cu bune și cu rele, fără a mai fi, însă, ridiculizat.
Ca impresie generală, toată măreția lui Vlad Țepeș este accentuată tocmai pentru ca, în încheiere, să piardă în fața lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, care strălucește, astfel, și mai tare.
Concret, conflictul dintre cei doi, ambii crescuți și educați în același mediu (până la un moment dat), este construit astfel încât să-l pună în lumină pe Mehmed – cel civilizat, inteligent, echilibrat – în contrast cu Vlad al nostru- viclean, barbar, avid de putere, curajos din cale-afară, dar nebun pe alocuri.
Finalul, cu atât mai mult, este menit să îl pună în evidență pe sultanul Mahomed al II-lea, poate chiar în folosul re-otomanizării mentalului turcesc de astăzi. Dincolo de realizarea tehnică de excepție, serialul este, totuși, o prelungire a imaginii la care lucrează guvernul de la Ankara.
De ce? Pentru că finalul e modificat și nu într-un mod corect, din punct de vedere istoric. Cu excepția cronicilor turcești, toate celelalte izvoare declară înfrângerea sultanului Mahomed al II-lea, care a fost silit „să se întoarcă în fugă spre Dunăre, cu mari pierderi printre ai săi și cu rușinea de a fi dat dosul”.
Sigur, ca români, trebuie să trecem, mai întai de toate, peste rușinea faptului că poate cel mai bun film istoric despre România, din ultimii mulți ani, a fost făcut de turci. Restul e istorie și știm deja că istoria este scrisă de învingători sau…de regizori (în acest caz, Emre Şahin).
Totuși, mă mulțumesc cu gândul că cei de la Netflix au considerat lupta și, ulterior, victoria împotriva lui Vlad la fel de importantă ca marea cucerire a Constantinopolului.
