I-am găsit numele într-o carte pe care o citeam, fusese arestat la 16 ani în cea mai cumplită perioadă a regimului comunist, în anii 50. Numele îl știam, eram prieteni pe Facebook, îi trimisesem emoticoane, inimioare, în momentul în care avusese probleme de sănătate, fără să am nici cea mai mică idee cine este. Nu are cum să fie el, dar totuși să întreb, mi-am zis. „Aveți vreo legătură cu deținutul politic?”  Și imediat mi-a răspuns – „Eu sunt!” Cum adică este el, mi-am zis. Adică am fost prieteni de atâta vreme și nu am știut?

În ultimii 30 de ani, am simțit mereu grija, afecțiunea, foștilor deținuți politic și m-am simțit în siguranță. Îmi lipsesc enorm discuțiile cu domnul Octav Bjoza, președintele AFDPR, m-am simțit abandonată atunci când acestea s-au oprit, din motive medicale. Așa că răspunsul pe care l-am primit m-a bucurat și emoționat, deopotrivă.

După câteva zile am fost să-l vizitez și am stat de vorbă ca niște vechi cunoștințe, mai ales că spunea exact ceea ce credeam, simțeam, și eu. M-am dus cu o oarecare teamă, mă documentasem înainte, se srisese foarte frumos despre familia sa, oare eu ce aș mai putea să spun? Însă domnul Dumitru Lecca, prietenul meu de pe Facebook, fost deținut politic, descedent al unei familii de boieri foarte importante din Bacău, are una dintre cele mai fascinante povești, pe care le-am auzit, inepuizabile, încât o să avem nevoie de zeci și zeci de ore ca să le redăm.

Dumitru Lecca, fost deținut politic, salvat de sport

Dumitru Lecca este descendent al unei familii de boieri moldoveni care a dat țării nouă parlamentari, șapte prefecți, diplomați, generali, un ministru de Război, unul al Finanțelor, oameni dedicați, patrioți, generoși. Au construit din banii lor pentru comunitate spitale, biserici și drumuri.

Din păcate, comuniștii i-au deposedat de avere, iar numele lor a fost rostit doar în șoaptă pe fostele moșii care ajunseseră pe mânile nomenclaturiștilor. Nici astăzi lucurile nu s-au rezolvat în întregime. „Eu cred că în toată România este foarte greu să fie găsită o altă familie care a avut opt sau nouă politicieni de marcă, senatori și deputați, și șapte prefecți de Bacău. Ei au condus acest județ, la un loc, foarte mulți ani. Trecerea lor pe aici a lăsat urme: biserici, școli, spitale, drumuri. Cu toate acestea, în zonă nu se mai știa, nu se mai vorbea nimic despre familia Lecca”, spune fostul deținut politic. Dar despre toate acestea în serialele următoare, pentru că nu poți să epuizezi povestea familiei Lecca într-un singur articol. Astăzi vom vorbi despre Dumitru Lecca, un fost deținut politic salvat de sport, o pasiune pentru care și-a dedicat întreaga viață și care l-a ajutat să meargă înainte, să reziste, să nu-și amintească.

Elevi arestați și aruncați în temniță la Jilava și Rahova

Dumitru Lecca a fost arestat în 1952, de pe băncile școlii, avea 16 ani și era elev la liceul Titu Maiorescu, actualmente Liceul Ion Luca Caragiale. Anii 50 au fost caracterizați prin arestări, epurări, torturi, crime, fiind unul dintre cele mai cumplite decenii ale României comuniste. Avea 16 ani și a fost trimis la Rahova și mai apoi la Jilava, evident fără să existe vreo acuzare oficială sau un proces. În plus, nici chiar în regimul comunist, un copil nu putea fi trimis oficial la o închisoare de adulți, aruncat într-o temniță pe o acuzație, care în alte timpuri s-ar fi concretizat într-o urechere.

În motivația arestării lui Dumitru Lecca, liceanul de 16 ani, se precizează că o „serie de elemente, exponente ale burgheziei, a cărei existență a apus pentru totdeauna în țara noastră, văzându-și raiul pierdut și posibilitățile de exploatare năruite, încearcă prin toate mijloacele să împiedice realizarea mărețului ideal al poporului nostru, Socialismul”.

Securitatea notează că un grup de „fii de mari moșieri și exploatatori de veacuri ai poporului român”, printre care Grigore Ghica, Marioara Cantacuzino, Mihai Sturza, Radu Miclescu și Dumitru Lecca au creat o „organizație contrarevoluționară, prin care au încercat să știrbească prestigiul Partidului nostru”. Securitatea notează că Dumitru Lecca era fiu de fost ministru, ambasador sub toate guvernele trecute , și este numit, alătui de colegii și prietenii lui,ca fiind  „elemente descompuse, putregaiul tinerei noastre generații”.

Dumitru Lecca nu a dezvăluit până acum prea multe amănunte despre perioada detenției, fiind un episod mult prea dureros să-l rememorezi. Cine ar fi făcut-o?

Totuși, Dumitru Lecca ne mărturisește, asemeni altor foști deținuți politici, că în temnița comunistă a trăit un coșmar care nu poate fi descris, unde „condițiile de detenție erau subumane, inventate și aplicate diabolic, pentru decimarea fizică și morală a deținuților politici”.

Un copil de 16 ani aruncat într-o temniță în care se murea, din motive diverse, de la suprapopulare, la foame frig și bătăi, a trăit cea mai înspăimântătoare perioadă a vieții sale. În clasa a XI, mai mulți colegi au mers la un ceai organizat de „Marioana Cantacuzino, care a fost pușcăriașă ani de zile. Ei au luat lista cu invitații și ne-au arestat pe toți. Unul de pe listă era plecat din București și nu l-au găsit, a scăpat. Nu pot să vă dau definiția acum, dacă a fost act de curaj ceea ce am făcut noi înainte de arestare, dar cert este că era o revoltă firească vizavi de ce vedeam că se întâmplă. Grupul nostru de prieteni a decis să facem bilețele pe care scriam diverse mesaje anticomuniste și le distribuiam pe străzi, prin cutii poștale. Se vorbise între noi să facem cumva să ajutăm niște deținuți politici, era o idee la care ne gândeam, dar care nu s-a materializat”.

„Prin ce-am trecut e de nepovestit, e infernal, sunt episoade de viață cumplite, noi am avut, eu și colegii mei, avatajul că făcusem sport, eram puternici și am rezistat, dar foarte ușor puteai să nu reziști”.

„Am fost luați nu pentru că am făcut vreo faptă care punea în pericol securitatea României sau partidul, noi am fost luați pentru un singur motiv – exact așa cum părinților noștri le dăduseră domiciliul obligatoriu sau îi bagaseră în închisori ca să-și știe lungul nasului, ei au vrut să dea tinerei generații un semnal – „dacă nu defilați ordonat, asta vă așteaptă. Asta vreți?” Așa cred!

Nu-mi place să vorbesc despre perioada aceea și ați văzut că și în cartea mea am evitat, dar vreau să spun un lucru: în perioada în care eu am fost închis, în închisorile respective se murea. Nu e banc, nu e exagerare, nu e nimic, e absoluta realitate, ori ăsta era un risc pe care și-l asumaseră. Ca să vă dați seama cât de ridicole erau acuzațiile, cu noi la Jilava a fost un alt grup de tineri care de ce credeți că a fost acuzat – că aveau un plan să ia un tun de undeva din București și să-l care cu tramvaiul 6, să-l tragă până în spatele Comitetului Central și de acolo să tragă, toți aveau între 15 și 17 ani. O poliție serioasă îi ducea la secție, le dădea două la fund și le dădea drumul. Noi am fost arestați fără să fim condamnați. La Jilava era un țăran care stătea de mai mult timp și care la fiecare vizită a unui șef cerea să fie judecat: <condamnați-mă să știu ce e cu viața mea să știu cât stau>. Prin ce-am trecut e de nepovestit, e infernal, sunt episoade de viață cumplite, noi am avut, eu și colegii mei, avatajul că făcusem sport, eram puternici și am rezistat, dar foarte ușor puteai să nu reziști. De exemplu, am zis că se murea. Cu o săptămână înainte ca noi să ajungem la Jilava , în celulă s-a murit din cauză înghesuielii, de suprapopulație, în celula în care am stat noi. Iar noi când am ajuns tot era aglomerat. Înainte de Jilava, în noaptea în care m-au arestat am stat la Securitate, unde, la fel, puteai oricând să dai ortul popii, pentru că în celule nu erau ferestre care să se deschidă, aerul nu-ți intra pe geam, ci după sistemul aerului condiționat, motiv pentru care erau momente din zi când nu dădeau aer. Norocul meu că în celulă erau doi deținuți mai vechi care știau lecția și care m-au învățat și pe mine ce trebuie să fac, și asta făceam – în momentul în care se întrerupea aerul, ne culcam în dreptul ușii și respiram pe sub ușă, și făceam cu schimbul, stăteai puțin și apoi te trăgeau ca să intre alții să respire. Din arestul Securității spre Jilava ne-au dus cu o mașină prevăzută cu niște celule. Celula era de mărimea scaunului pe care te așezau, fix atât. În duba respectivă era mai rău ca într-o saună, te sufocai pur și simplu, La Jilava când ne-au dat jos, amețiți din dubă, sufocați din cauza căldurii și a lipsei de aer, am fost nevoiți să trecem, pe o porțiune de 50-60 de metri, printre două coloane de gardieni, care te loveau cu bastoanele cât de tare puteau. Eu am avut noroc pentru că am mers repede, eram sportiv, și nu au reușit să mă doboare, dar alții au căzut sub lovituri, pur și simplu. Cădeau pe jos și luau în continuare bătaie. Despre bătăile din celule ce să mai vorbim. Nu știai niciodată când urmai să te bată, nici măcar seara când te culcai, veneau când îi apucau, veneau la 2 noaptea, la 3, și te duceau la anchetă, la interogatorii, îți puneau lampa în fața și te întrebau de fiecare dată același lucru. Erau bătăti frecvente, pentru orice. Intrau în celulă, nu le plăcea ceva și luai imediat o bătaie, pentru ceva ce nu exista, pentru orice. Pentru unii a fost și mai groznic, pentru cei care ajungeau la Neagra, în celula în care nu puteai să te miști, și din cauză că era mică, dar și deoarece îți atașau la mână un lanț, care se strângea dacă încercai să te miști, care se trăgea automat la orice mișcare. Pe cei de la Neagra îi auzeai gemând, zi și noapte. Vă spun eu că ce era la  Jilava pentru un copil nu poate depăși nimic”.

Îți poți reveni după un astfel de coșmar? Da, dacă ai noroc, până la urmă. Norocul lui Dumitru Lecca a fost sportul, baschetul mai exact. A fost sportiv de performanţă, antrenor al echipelor naţionale de baschet ale României, de juniori, tineret şi seniori (1992-2002).

L-am întrebat pe domnul Lecca cum a reușit să reziste într-o lume care nu avea nimic de-a face cu cea în care se născuse și crescuse, o întrebare care mă obsedează și pe care o adresez tututror deținuților politici, pe care îi întâlnesc. Sportul a fost singurul său răspuns. Mai mult chiar, domnul Lecca mărturisește, făcând un exercițiu de istorie contrafactuală, că dacă s-ar putea întoarce în timp și nu ar exista comunismul, între cariera diplomatică pentru care se pregătea și sport, ar alege fără să ezite sportul, care l-a salvat și i-a oferit atât de multe satisfacții.

Acesta este doar un crâmpei din viața lui Dumitru Lecca. Eliberarea din temniță, întoarcerea tatălui de la Stockholm, acolo unde era ambasador, orbirea, naționalizarea, eliberarea locuinței în doar 6 ore în condițiile în care părinții erau plecați din București, urmează a le dezvolta în episoadele următoare, pentru că povestea familiei Lecca nu poate fi epuizată în câteva rânduri.