Mergeți să vedeți documentarul „Cazul inginerului Ursu”/ Pe 4 iulie vom afla cât de adânci sunt rădăcinile Securității

Am fost aseară la avanpremiera filmului ‘Cazul inginerului Ursu’, la cinema Muzeul Ţăranului, și am avut aceeași senzație pe care o avusesem cu aproape 30 de ani în urmă când am fost la cinema Scala să văd filmul „Piața Universității” a lui Stere Gulea – că sunt în siguranță, că mă aflu printre prieteni, printre oameni care văd lucrurile la fel, dar care sunt din ce în ce mai puțini și mai izolați.

La finalul documentarului m-a încercat un sentiment de neputință și de furie – cum naiba este posibil ca o persoană să se bată cu statul român 33 de ani pentru a se face dreptate? În ce țară autentic democratică se întâmpă așa ceva? Cât de puternice să fie rădăcinile Securității ca să fie nevoie ca Andrei Ursu să intre de două ori în greva foamei pentru a nu se închide definitiv acest dosar, pentru a se îngropa adevărul, iar torționarii să-și trăiască traiul de pensionari speciali liniștiți. Sentința definitivă în acest dosar, al asasinării inginerului Gheorghe Ursu, se va da pe 4 iulie 2023. Atunci vom afla și răspunsul la această întrebare.

„Întrebarea este de ce, după atâtea crime – îi mai ascult pe doi torţionari care au o anumită vârstă, cel puţin unul din ei, ajuns la 80 de ani – ce putere mai au securiştii, cum reuşesc să influenţeze pozitiv, asta e terminologia securităţii, magistraţi, cum e posibil ca justiţia, încă la 33 de ani (mai târziu – n.r.) să şchioapete în halul ăsta, când probele sunt atât de concludente?”, a spus Andrei Ursu.

În cazul lui Gheorghe Ursu există la dosar „zeci de mărturii scrise, înregistrate”, care par că nu au impresionat judecătorii până acum.

Nu doar tatăl său a fost torturat, ci și muncitorii de la Braşov, după revolta din 1987, care au fost bătuți și schingiuiți, așa cum proceda, de altfel, Securitatea.

„Cam asta este miza, aceşti foşti torţionari nu sunt doar Pîrvulescu  şi Hodiş. Sunt sute. Fiindcă la Braşov au fost – ştim şi avem pe listă – am găsit lista ofiţerilor de Securitate care i-au scos pe braşoveni la anchetă, de la CNSAS. Îi ştim, cu nume şi prenume, cum îi scoteau nopţile, ore întregi şi martori, victimele, povestesc cum erau bătuţi într-un mod bestial, cum spun ei, în mod stalinist sau medieval. Torturi medievale, în 1987. Oamenii ăştia sunt printre noi, torţionarii. Dacă îi condamnă pe aceşti doi, înseamnă că a existat situaţia – premisă. Înseamnă că a fost, într-adevăr, un regim criminal şi după 1965. Şi până la urmă, de aia noi românii am acceptat un regim care ducea ţara de râpă şi ne umilea cultul personalităţii lui Ceauşescu – nu de frica lui Ceauşescu, de frica Securităţii, cei 500.000 de informatori. Asta e miza”, a spus Andrei Ursu.

De deznodământul acestui caz, pe care îl vor decide judecătorii pe 4 iulie, depinde și cum va arăta România de acum înainte. Cazul inginerului Gheorghe Ursu omorât în bătaie în beciurile Securității, însă cu criminalii în libertate, ar trebui să intereseze întreaga societate.

„Marea miză a filmului, deoarece nu este vorba doar de Gheorghe Ursu și de odiseea lui Andrei Ursu, ele sunt doar o exemplificare a unei probleme ale societății, este vorba despre crimele comunismului. Ar fi bine să ne amintim că în cei 33 de ani de la Revoluție nu mai există niciun ofițer de Securitate condamnat pentru vreo faptă comisă până în 1989, niciunul, niciunul”, a spus și Liviu Tofan, cel care a realizat acest film documentar, alături de Șerban Gerogescu.

Mic istoric

Inginer constructor şi poet, Gheorghe Ursu a fost ucis în arestul Securităţii, în noiembrie 1985, ca urmare a unei scrisori trimisă la Europa Liberă prin care denunţa decizia lui Nicolae Ceauşescu de a opri consolidarea clădirilor afectate de cutremurul din 4 martie 1977. Realizat de Liviu Tofan şi Şerban Georgescu (Kolectiv film), filmul reconstituie cazul Gheorghe Ursu prin naraţiunea lui Andrei Ursu – martor al evenimentelor de atunci şi erou principal al întâmplărilor de acum. Pe data de 1 iulie Gheorghe Ursu ar fi împlinit 97 de ani, iar pe data de 4 iulie se încheie, prin verdictul final, procesul iniţiat, cu mai bine de 30 ani în urmă, de fiul lui Gheorghe Ursu. Acest verdict ar putea fi un act de justiţie deopotrivă personală şi naţională, pentru că finalizarea procesului prin condamnarea vinovaţilor ar reprezenta şi prima condamnare a unor torţionari comunişti din anii 1980. Acest fapt ar putea constitui un precedent relevant pentru alte dosare importante ale românilor, precum Dosarul Revoluţiei (1989) sau Dosarul Revoltei de la Braşov (1987).