Am fost la piesa „Tatăl”, unde Victor Rebengiuc joacă ultimul său rol, după cum a anunțat chiar el, înspăimântată că nu voi reuși să-mi țin în frâu emoțiile. În noiembrie anul trecut, atunci când am primit biletele, mi-am zis că am patru luni de zile să mă pregătesc. Nu am reușit, de fapt am făcut tot ceea ce probabil nu și-ar dori Victor Rebengiuc de la publicul său – mai întâi am plâns, apoi am aplaudat frenetic, am fluierat, am strigat cu disperarea că poate nu ne aude, că doar așa ne va recepționa mesajul, acela că a fost magistral.
„Tatăl” cred că este o piesă obligatorie, în primul rând pentru că nu vei avea nicio scuză să nu-l vezi pe Victor Rebengiuc în ultimul lui rol, magistral, excepțional, supraactor, dar și pentru că este o lecție de viață. Fie că ai sau ai avut un membru al familiei care suferă de o boală degenerativă, fie că nu, este o obligație morală pentru a înțelege, pentru a-i înțelege pe cei care suferă, pe cei care tratează, dar mai ales pe cei care iubesc pe cineva în această situație. În acest fel poate vom judeca mai puțin, vom fi mai înțelegători și mai umani.
Victor Rebengiuc, la cei 90 de ani, atâția câți a împlinit, dintre care 70 de ani pe scenă, este dincolo de orice superlativ. E mai mult decât ați vrea să spuneți. Este pur și simplu un mare actor, o comoară națională cum l-a numit Andrei Șerban, pe care noi avem șansa să-l urmărim.
Dincolo de perfecțiunea cu care își joacă rolul, te transpunere, cum face orice mare actor, în crâmpeiul de viață pe care îl prezintă, prin personajul său André, un bătrân cu o boală degenerativă, și îți lasă impresia, pe parcursul piesei că faci parte din lumea lui, reală sau imaginară, că trăiești laolaltă cu el bucuriile, tristețea și deznădejdea. André este printre puținele personaje reale din piesă, restul, în marea majoritate, sunt produsul imaginației sale, așa cum se întâmplă cu orice persoană în această situație.
Toate frământările, gândurile, singurătatea și tristețea nu sunt doar ale lui André, ci și ale tale, până la ultima replică a piesei. Și, da, chiar și lacrimile, atunci când un personaj imaginar îl întreabă „cât mai ai de gând să plictisești lumea?” sau atunci când André ajunge la azil, începe să plângă și să o roage pe Mămica lui să-l ia acasă.
„Cât mai ai de gând să plictisești lumea?” pare un laitmotiv al acestei piese tulburătoare, puse în scenă de regizorul Cristi Juncu, care îl are în centru pe Victor Rebengiuc, iar alți actori mai tineri complează acest tablou. Unul dintre aceștia dezvăluia în cadrul unui reportaj despre piesă că nu a trebuit să facă nimic, doar să-l privească pe Victor Rebengiuc, de la care înțelegea ce trebuie să facă. O onoare și pentru ei, dar și pentru noi, spectatorii.
În același reportaj, Victor Rebengiuc mărturisește că nu se simte în largul său nici cu aplauzele, nici cu manifestările de dragoste:
- „Nu mă simt bine când sunt prea iubit”
- „Nu-mi prea plac aplauzele, detest aplauzele la scenă deschisă”
- „Nu sunt întotdeauna încântat de mine, îmi găsesc rezerve, puteau fi făcute mai bine”
- „Mă mai îndoiesc de mine, mi-e teamă să nu rămân așa îndoit”(râde)
- „Nu sunt foarte încântat de mine”.
Desigur, Victor Rebengiuc înțelege de ce spectatorii au stat în picioare și au aplaudat minute în șir, de ce au fluierat și scandat ca la un concert de rock. Aceasta a fost modalitatea de a-i mulțumi, pentru lacrimile și bucuria care au însoțit piesa pe parcursul unei ore și 45 de minute.
